class="single single-post postid-30787 single-format-standard">

Împărăţia Copiilor

IMG_2500

Când am pus piciorul în maşina albă cu şapte locuri în care m-a invitat Lucian Onciu, am simţit că, dincolo de călătoria proiectată pentru a duce împreună cele câteva mii de jucării donate de 1 Iunie de copiii Vasluiului şi care au umplut cele două maşini papuc ce ne urmează, mă aşteaptă o zi cu totul specială. Pentru întâlnirea directă cu oamenii necunoscuţi pe care-i vom cunoaşte şi, mai ales, cu copiii nu te poţi pregăti. Drumul nostru e o expediţie între basm şi vis, mai mult o poveste care se scrie singură, odată cu respiraţia noastră şi cu tot ceea ce vedem şi trăim.

Casele, pădurile, câmpul ne conduc, toate, până la Cozmeşti, prima dintre cele trei comune pe care le-am ales, în unanimitate, să le vizităm. De bun augur, două troiţe cu Domnul Iisus la intrarea în sat. Deşi nu se mai aude de atâta indiferenţă şi prefăcătorie glasul Lui care tot spune “Iubiţi-vă unii pe alţii! Ajutaţi-vă!”, îmi pun o bucăţică de speranţă în foile albe împăturite pe care le-am luat cu mine ca să scriu povestea. Cobor din maşină cu ele în mână şi urc scările înguste spre primărie.
“Sima!”, se recomandă primarul care îmi strânge mâna voiniceşte. Covrigei şi apă pentru noi, drumeţii veniţi prin troienelor de colb, bucuroşi să simţim aerul pur şi soarele ce doar ne zâmbeşte delicat prin geamurile generoase, imense, din sala de protocol a primăriei. Luminoasă şi simplă ca o ţărancă ce-ţi iese înainte cu picioarele desculţe, încăperea îl face pe Lucian Onciu, directorul Centrului Judeţean al Creaţiei Populare Vaslui, să declare: “Dacă o să vreau să-mi scriu vreodată memoriile, aici este locul ideal”. N-aveam să ştiu că aici va fi singurul loc în care ne vom putea odihni şi încărca sufletul. De fapt, aceasta a fost şi singura primărie în care am intrat.
Şi Cozmeştiul, şi primarul său par a fi aleşi să ne binecuvânteze şi să ne însenineze. “Aţi fost vreodată la Mănăstirea Fâstâci?”, întreabă primarul şi, fără să aştepte răspunsul nostru, decretează: “Orice-ar fi, înainte de a merge la grădiniţă, întârziaţi zece minute să mergem până la mănăstire!”. Lucian Onciu, reprezentând “conştiinţa şi partidul conducător”, spune ceva de program, dar noi, mai ales eu, chiţăim de bucurie.
Mergem în alai patru maşini. Trecem prin drumuri înguste, cu pietre şi ţărână. Totul e atât de diferit de ceea ce ştiu, încât praful ce a ajuns la noi, chiar dacă avem geamurile blindate, mă ameţeşte de bucurie. Am în nări mirosul copilăriei şi drumul ei îndepărtat. Sfântul Nicolae, care este de veacuri prietenul tuturor copiilor, cărora le aduce daruri, ne priveşte de sus, sus de tot, încă de la intrarea în mănăstire, apoi la intrarea în biserică. Pare a ne atenţiona că el le este iubitorul sărmanilor şi că chiar el ne-a adus până aici. De ce nu chiar El să fi inspirat planificarea donaţiilor de la 1 Iunie şi drumul spre copiii din satele acestea îmbrăcate în colb, în care am intrat, mă duce gândul? Cu siguranţă, Sfântul Nicolae ne atinge pe creştet, la acest început de drum spre copiii care stau ascunşi după fustele mamelor şi nu sunt înconjuraţi de strălucitoarele binefaceri ale civilizaţiei. În biserica ce-i poartă numele, primim toţi din mâna primarului câte o icoană şi o lumânare neaprinsă. Rămâne s-o aprindem cu sufletul când vom ajunge acasă, dacă vom putea să-i desluşim gestul. “Să fie de sufletele morţilor din Fâstâci”, spune.
Totul e firesc, simplu. N-ai cum să te opui, n-ai cum să vorbeşti, pentru că acum cuvintele nu-şi mai au rostul. În mănăstire rămân şi trandafirii, şi liniştea, şi maicile. Noi plecăm spre şcoală. Case mici, multe troiţe, la colţ de drum, cu patina timpului pe ele, ca şi casele. Zărim de departe că în curtea imensă a şcolii se desfăşoară o oră de educaţie fizică. Dincolo de gardul unităţii, dealul nesfârşit şi doi cai liberi. Chiar este un tărâm de basm la Cozmeşti.

“Eu sunt a lui Telu”

Păşim pe poarta şcolii. “Bună ziua!”, spun în cor elevii care se află în depărtare la ora de sport, alături de învăţătoare. În şcoala-grădiniţă ne întâmpină educatoarea Elena Macovei. “Avem 82 de copii împreună, şcolari şi preşcolari”, spune ea. Sunt 20 de copii la grădiniţă, dar nu sunt toţi prezenţi. Stau la măsuţele lor, pregătiţi pentru ora de matematică. Pe măsuţa din mijloc, materialul didactic este acoperit cu o pânză. În partea dreaptă, doi copii, despărţiţi de ceilalţi prin două scăunele, probabil ale copiilor care lipsesc, îmi sar izbitor în ochi. Par a fi amândoi dintr-un film din anii ’60, adică fără niciun strop de culoare. Fetiţa are pulovărul lălâu, e nostimă aşa, ciufulită ca un arici. E un bibelou viu. N-are nici pe ea, nici pe chip vreun cât de mic artificiu care înfrumuseţează copiii pe care îi vedem pretutindeni prin Vaslui. E mai degrabă o fetiţă ai cărei ochişori trădează o existenţă asemenea pulovărului ei uzat. N-ai cum să ţi-o desprinzi de suflet. O cheamă Ştefania, iar pe băiatul de lângă ea, Vasile. Un sentiment pe care nu-l pot defini nu mă lasă să mi-o scot pe Ştefania din suflet. Te poţi îndrăgosti de un copil aşa cum te poţi îndrăgosti de o floare sau aşa cum Marin Preda s-a îndrăgostit odată de femeia ce alerga călare pe câmp. Îmi doresc s-o văd pe fetiţa asta chiar şi acum când scriu. Nu ştiu ce-mi doresc pentru ea, dar cu siguranţă a fost copilul care mi-a plăcut cel mai mult dintre toţi cei pe care i-am întâlnit în satele vasluiene.
Se aduc jucării. Copiii stau cuminţi şi le privesc. Apoi Lucian Onciu aduce un sac mare şi îl răstoarnă în mijlocul clasei. Jucăriile mari, frumoase, de pluş, au înveselit şi încăperea, şi copiii. Un iepure uriaş, nou nouţ, este ridicat: “Cine ştie cine e acesta?”, întreabă Lucian Onciu. Niciun copil nu ştie. Copiii de la Fâstâci nu-l cunosc pe Buggs Bunny, nici pe Pantera Roz, dar îi vor cunoaşte de acum, cu siguranţă, odată ce au venit la ei. “Noi ieri am învăţat un cuvânt fermecat: te rog. Astăzi am învăţat un alt cuvânt fermecat: mulţumesc!”, spune Elena Macovei. ”Mulţumesc”, spun şi copiii în cor.
Ne întoarcem prin norii de praf, spre Cozmeşti. Mergem la şcoala din sat. Aflăm că aici învaţă 60 de copii. Intrăm la cei de la grădiniţă. Încerc să-i ajut pe copiii să se aşeze pe scăunele, în semicerc, în timp ce echipa noastră aduce jucării de la maşină. “Eu sunt a lui Telu”, îmi spune o fetiţă, prinzându-mă de mână şi privindu-mă în ochi. S-au adus jucăriile, copiii se apropie la început timid de ele, apoi prind curaj şi îşi aleg care mai de care câte una, două, câte jucării pot. “A lui Telu” e vorbăreaţa clasei. “O cheamă Adriana Talică, pe tatăl ei îl cheamă Telu, aşa e învăţată să spună, că e a lui Telu. Majoritatea copiilor de aici sunt săraci. Niciunul dintre părinţii lor nu are serviciu şi sunt şi câte şase persoane într-o casă”, ne explică educatoarea Daniela Boicu.
Plec cu greu din clasa de preşcolari veseli şi fericiţi că au jucării noi. Afară, în faţa scărilor, elevii care vin la ore s-au strâns în jurul nostru. Lucian Onciu răstoarnă încă unul dintre sacii mari cu jucării. Se aruncă toţi pe ele. Unul se bucură de jucării de pluş, alţii de roboţi, de luptători, de păpuşi şi maşini. Unul dintre copii a mai prins doar un pistol, dar şi aşa e fericit cu el. Chiar dacă sunt de clasele a V-a, a VI-a, poate chiar şi mai mari, jucăriile îi bucură. Intră aşa în şcoală, purtându-şi ghiozdanul şi jucăriile, grăbindu-se parcă să nu-şi piardă darurile.

Copiii care nu au nici măcar jucării

Pornim după maşina primarului Sima, care ne-a spus de dimineaţă că ne va duce la două familii din sat. Oprim pe un drum îngust. Urcăm o pantă şi, la câţiva metri depărtare, se zăreşte o poartă. Gardul, casa sunt minuscule. Vine către noi stăpâna casei, cu un copil în braţe şi alţi doi ţinându-se de fustele ei. De toţi, sunt şapte copii în bătătură. Acum, mama este singură acasă, cu cei mai mici dintre ei. Pe cel de zece luni îl poartă în braţe.
Echipa aduce jucăriile. Copiii se bucură de ele. Le ţin în braţe. Alte jucării rămân întinse pe iarbă. Lucian Onciu a rămas cu patru păpuşi în mână. Se apleacă şi le aşează pe mohorul de lângă poartă. “Ia să le lăsăm să facă plajă”, spune şi pleacă apoi spre maşină. Eu mă duc spre mijlocul curţii. La doi paşi, căsuţa mică, de lut, care are o singură cameră, în care încap două paturi, masa, şi atât. Pe peretele din faţă, icoana Maicii Domnului, chipul ei strălucitor. Icoana e nouă şi pare a fi lucrul cel mai de valoare pe care îl are Lica Ispir. Privind-o, conştientizez că mi-aş dori să mai vin aici. Uneori poţi fi fericit cu puţin, dar puţinul familiei Ispir parcă e prea puţin. Noi le-am intrat în bătătură cu nişte jucării, dar copiii aceştia mai au nevoie de multe.
Ies pe poartă şi nu-mi mai găsesc cuvintele. Deloc. Nu pot mima fericirea de a pleca de aici. Între timp, echipa noastră a coborât valea la familia Butoi, cea care are 11 copii. Copiii sunt la cules coada şoricelului cu pădurarul, iar mama a urcat dealul până la noi. Eu apuc să o zăresc depărtându-se, cu două sacoşe imense, pline de jucării.
Ajungem în drum, lângă maşini. Aici ne despărţim de primarul de la Cozmeşti, mulţumiţi că am ajuns la omul potrivit. El şi-a făcut datoria faţă de noi: ne-a deschis drumul spre lumea copiilor din comuna pe care o păstoreşte. “Copiii din aceste două familii, pe care le-aţi văzut, sunt unii dintre cei care n-au primit niciodată o jucărie. Vă mulţumesc pentru efortul dumneavoastră”, spune primarul. Plec cu convingerea că voi reveni curând.

“Am cinci copii: patru băieţi şi o prinţesă”

Drumul până la Oşeşti, cea de-a doua comună în care trebuie să ajungem, ne este călăuzit de cerul senin şi de soarele care, la ora la care călătorim, nu poate fi decât necruţător. Iarba ţepoasă, mirosind a praf, şi pietrele încinse la ora aceasta a amiezii ne vorbesc parcă de viaţa oamenilor acestor locuri. Sunt aproape pustii satele prin care trecem. Numai câte un copil în drum spre şcoală sau spre casă. Grădinile, casele sunt parcă amorţite, stăpânii lor s-au ascuns înăuntru de căldura amiezii.
Oprim la Căminul Cultural, unde Sofica Merilă, directoarea, ni se alătură. Are în mână o listă cu familiile cele mai nevoiaşe. Trecem prin centrul comunei, apoi mergem pe drumuri lăturalnice. La una dintre căsuţele nefardate pe lângă care trecem, chiar lângă prispă, zăresc o fetiţă desculţă, de vrei patru ani, cu părul scurt ca al băieţilor şi cu o rochiţă vişinie, ca un sac pe ea. Ce bine i-ar sta cu una dintre jucăriile noastre frumoase în mână, îmi spun în gând. Spun şi tare, dar şoferul deja a trecut cu mult de casa cu pricina, iar jucăriile sunt în maşinile celelalte. “Lasă, o să oprim aici când ne întoarcem”, spune Sofica Merilă, călăuza noastră prin Oşeşti.
Câmp, case răsfirate. Mergem spre satul Pădureni. La un moment dat, apare înaintea noastră o casă. Oprim. Doamna Silvica strigă la poartă. “Aici locuieşte Şofron Stelică”, spune ea. Apare o femeie cu o fetiţă în braţe şi cu un băieţel de mână. În curte, două căsuţe de lut care stau să se prăbuşească. Intru. Echipa de la Cultură aduce jucăriile. Băieţelul se ascunde după mamă, nu are curaj să se apropie. “Am cinci copii: patru băieţi şi o prinţesă. Bărbatul meu, când era flăcău, făcea treabă pe la mănăstiri. I-au plăcut mănăstirile şi sfinţii. Le-a pus numele la copii aşa cum a ştiut. Fata are doi ani şi cinci luni, o cheamă Filofteia, iar băiatul, Iustin-Ştefan, are şase ani. Ceilalţi trei sunt la şcoală, trebuie să vină de acum acasă”, spune mama.
Lucian Onciu vine spre micul Iustin Ştefan şi îi dă o jucărie de pluş, mare cât el şi mult mai dolofană. O ţine mama, ca fiul să nu o scape în ţărână. Copilul a prins curaj. Strânge jucăria în braţe. O trage spre el. Nu mai este speriat, ca la început. Despre privirea acestor copii, care, precum Iustin, nu sunt alintaţi deloc de părinţi cu frumuseţile şi minunăţiile create pentru copii, pentru că viaţa lor, deşi atât de aproape de noi, este simplă şi deloc colorată, poţi face poeme cu care să ajungi la inima celor care au de toate, au cu mult mai mult decât le trebuie, dar nu ştiu că, la Pădurenii de Oşeşti, copii precum Iustin şi Filofteia nu au mai nimic şi au o viaţă departe de a fi civilizată.
Ce-ar fi ca un înger să vă inspire pe cei care aveţi ce dărui, să faceţi o plimbare până la Pădureni, la familia aceasta care are nevoie de absolut orice aţi avea de dat. Jucăriile pe care le dăruim noi sunt o picătură în oceanul de nevoi al copiilor de la sate. Am învăţat de la acest drum că tot ceea ce pentru tine nu înseamnă nimic, pentru alţii poate însemna enorm. Să nu mai păstrăm lucrurile de care nu mai avem nevoie, pentru că altora chiar le pot fi de folos. O călătorie în inima satului Fâstâci sau aici, la Pădurenii de Cozmeşti, v-ar ajuta să vă vindecaţi de tristeţe şi de plictiseală. Aţi putea fi nişte Moşi Crăciuni veritabili în toate anotimpurile anului, nu numai iarna. Pentru câteva clipe, acum, când scriu, cred din nou în bunătatea şi blândeţea noastră, a oamenilor, care ne-am rătăcit atât de mult de la drumurile albe, de lumină, care, dacă ajungem la ele, ne pot spăla sufletul şi ne pot da putere, şi sănătate, şi iubire, şi credinţa că totul pe pământ va fi bine, încă o vreme, cât vom merita.
Oprim încă la o familie, apoi ne îndreptăm spre şcoala din sat. În vale case, în deal şes. Zărim şcoala în depărtare. Trebuie să mergem cu darurile până acolo, să trecem un podeţ. Între timp, mame cu copii în braţe şi înconjurate de alţii ne împresoară din toate părţile. Fiecare mamă primeşte o sacoşă mare cu jucării, dar cei trei şoferi împart şi copiilor cea mai frumoasă jucărie care le apare înaintea ochilor. O bijuterie de carte roz, cu oglindă pe copertă, mare, groasă, cartonată e în mâinile unui băieţel de trei ani. Cartea e pentru fete, e cu prinţese. Fetele îi dau maşini şi luptători în schimb.
Plec singură spre şcoala aflată departe. Trec podeţul construit din patru trunchiuri de copac îmbrăţişate, alerg pe drumul pe care deja colegii mei se întorc. Am cartea în mână, aşa că îmi continui drumul. Şcoala e o casă mică, unde aflu că învaţă 66 de copii în două săli de clasă. Cei 46 de preşcolari dimineaţa, elevii după-amiaza. Cele două învăţătoare povestesc despre şcoala construită cu 100 şi ceva de ani în urmă şi donată de o femeie din sat. Un holişor şi două clase minuscule sunt aranjate frumos. Soba colorată înveseleşte încăperea, copiii se bucură de rechizitele şi jucăriile primite. Sunt toţi laolaltă în clasa în care se află darurile.
Intru la ei. Preocupaţi de jocurile de pe mese, trag cu coada ochilor la mine. Le arăt cartea mare, cu prinţese. Cui îi plac poveştile şi citeşte, cine o iubeşte pe Maica Domnului, cine merge la biserică? Toţi ridică mâna. Toţi îşi doresc cartea. Atunci închid ochii. Prima fetiţă pe care o voi atinge va primi-o. Fac câţiva paşi, mă învârt. Cine eşti? întreb. O fetiţă înaltă, brunetă, cu părul lung, e în faţa mea. E a ei cartea. E fericită. Plec şi promit să mai vin.
La şcoala din Pădureni, Lavinia Dumitrache are astăzi o carte mai frumoasă ca o rochie de prinţesă, la fel de frumoasă ca visele care se împlinesc. În drum, la maşini, aceeaşi mulţime de mame şi de copii. Unele pleacă, altele vin în fugă din deal, unde se întind casele. Toţi cei plecaţi azi la drum gestionează jucăriile potrivite, jucăriile dorite, jucăriile care trebuie să-şi găsească stăpânii astăzi, între copiii aceştia desculţi, timizi, care îţi cer cu privirea o bucurie.
Plecăm cu greu spre familiile din lista pe care directoarea centrului Cultural din Oşeşti o are încă în mână. Oprim din nou. Avem parte de un nou val de zeci de copii. Bagă singuri mânuţele în sacoşe sau aşteaptă cuminţi să primească un dar. “Am şi eu nepoţi, am şi eu copii!”, spun femeile de pe margine. Jucării mari, imaculate, frumoase, îşi găsesc nănăşul care le merită. La Pădureni, acesta ne-a fost drumul. A fost singurul loc în care am fost atât de mult asaltaţi de copii, încât nu am mai putut pleca decât atunci când ne-am făcut cât de cât datoria de muritori aflaţi în trecere pe uliţa lor. Nicio culoare, niciun cuvânt, nicio trăire nu pot descrie forfota de aici şi dorinţa copiilor de a primi, de a atinge, de a se bucura de o jucărie fermecată. Fermecată pentru că în interiorul fiecăreia bate inima copilului care a dăruit-o.

De la copii pentru copii

Când spui Vultureşti, gândul îţi zboară spre cer, spre cuiburile de vultur. Aici, am dăruit copiilor preşcolari de la grădiniţă sacul mare de jucării şi un uriaş de pluş, iar preoteasa Iuliana Mistreanu a primit jucării pentru copiii care vin la biserică, drept premiu pentru că ne-a însoţit prin soarele arzător spre copiii locului. Ne vorbeşte despre familiile cu cei mai mulţi copii din comună, între care Şofran este prima în top. La doar 38 de ani, mama a născut 16 copii. Altă familie cu mulţi copii, Brad Popa. Aici, mama îşi creşte singură cei nouă copii. Locuieşte provizoriu în casa surorii sale, care este plecată din ţară. Şi mama şi cei nouă copii sunt frumoşi. Jucăriile se lasă pe mâinile lor fericite.
Ultima familie pe care o vizităm la Vultureşti are cinci copii. Mama, Raluca Ciuboraru, seamănă cu păpuşile cele blonde, înalte şi subţiri din revistele pentru fetiţe. Copiii îi seamănă. Poate aceasta este casa cea mai veselă în care am păşit la acest drum. Patru căpriţe şi un ied sporesc frumuseţea locului. Se simte că în familia aceasta este multă iubire. Şi ordine. Curtea e curată, casa la fel. Un balansoar zâmbeşte dintr-un ungher, niciun detaliu nu ştirbeşte impresia. Copiii, sfioşi, îşi strâng jucăriile la piept, atenţi ca nu cumva să le scape. Plecăm, dar o bucăţică din frumuseţea casei familiei Ciubotaru ne însoţeşte. Parfumul florilor din grădina lor, ale căror culori se întrepătrund, de nu mai ştii care şi cum sunt, mă însoţesc şi acum. Acest lan de flori încununează bătălia noastră cu noi înşine de astăzi. Îmi imaginez că fac o fotografie în acest lan.
Chiar dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau şi chiar dacă voi nu mă iubiţi, eu vă iubesc pe voi, strigă sufletul meu. Şi odată cu mine, spun asta toţi năpăstuiţii lumii, toţi cei care au nevoie de iubire. Să fii liniştit, mulţumit, când vii dintr-un loc în care oamenilor le lipsesc multe, între care unora, cel mai mult, zâmbetul, nu se poate. De aceea, vă invit să închideţi ochii şi să vă imaginaţi că sunteţi cu noi în lanul de flori al familiei Ciubotaru. Suntem o mulţime de oameni. Mai mulţi decât copiii care au făcut posibil pelerinajul nostru de astăzi, donând jucării. Vă daţi seama cât de multe putem face împreună? Viaţa noastră e ca un joc de cărţi, depinde ce facem ca să câştigăm sau să pierdem. Eu cred că tot ceea ce am trăit în aceste zile, de la 1 Iunie până acum, când aproape s-a încheiat misiunea de a împărţi ceea ce au dăruit copiii, este o pagină importantă în istoria scrisă a Vasluiului.
Să dea Dumnezeu ca acest început să trezească şi alte conştiinţe, să clădească altele noi. Oricum, pe mânuţa fiecărui copil dintre cei 500 care au adus jucării ca să-i bucure pe alţii de 1 Iunie, în Parcul Copou, este scrisă pomana, darul lui. Iată, copiii au demonstrat că sunt mai bogaţi decât bogaţii. Am avut cu toţii ce învăţa de la copii în acest 1 Iunie! Ei, copiii Vasluiului, au scris şi povestea de astăzi. Fără ei, ea n-ar fi existat! Mulţumesc, copii, pentru darurile voastre!

foto:obiectivvaslui.ro

** Va invitam sa ne sustineti munca în favoarea vasluienilor cu un LIKE si un SHARE pentru pagina de facebook www.facebook.com/www.vasluionline.ro

Related posts:

Sursa: obiectivvaslui.ro

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*


*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>