class="single single-post postid-26384 single-format-standard">

Un vasluian în Turcia

turcia_pracsiu_informatica_4.300x225

Dacă turcii otomani ne-au invadat de atâtea ori în istorie, m-am gândit că n-ar fi rău să le invadăm şi noi capitala. Aşa că, profitând de faptul că a XXII-a ediţie a Balcaniadei de informatică se ţine la Ankara, însoţit de patru elevi informaticieni (Radu Szasz, din Lugoj, Tudor Ţiplea, din Sighetu Marmaţiei, Mihai Andreescu şi Mihai Gheorghe, ambii din Bucureşti) şi de încă un profesor (Zoltan Szabo, adică Zoli), am purces într-acolo toţi şase, cu avionul, să cucerim şi noi ceva pentru România: medalii. Am zburat mai întâi la Istanbul şi apoi, după o escală de vreo oră şi jumătate, am luat un alt avion spre Ankara. Trebuie să vă spun că distanţa de la Istanbul la capitala lor este cam aceeaşi cu distanţa de la Bucureşti la Istanbul.
Când ajungem în aeroport, surpriză: bagajele nu ajunseseră. Cu două zile înainte, plouase groaznic în Istanbul şi toate zborurile fuseseră bulversate. Ne aşezăm cuminţi la coadă un ghişeu şi, după două ore, suntem înştiinţaţi că bagajele vin cu alt avion. Am avut noroc. Delegaţia Republicii Moldova şi-a recuperat bagajele după patru zile!
Un tânăr turc de 21 de ani ne aşteaptă calm la ieşirea din aeroport. Se numeşte Semih (se citeşte Semi) şi este ghidul nostru. În timp ce aşteptăm un microbuz, mă întreabă cu ce echipă de fotbal ţin. Îi spun că FC Vaslui e favorita mea. Bineînţeles că n-a auzit de echipa asta şi, sincer, nici eu nu cred că voi mai auzi… El zice că are două favorite, Ankaragücü, echipa locală, şi Galatasaray. Îi ştie pe Hagi şi Popescu. Îl anunţ senin că al doilea e în puşcărie şi, pentru că se miră de ştire, îi spun că nu ştiu exact motivul condamnării (probabil pentru că s-a aliat cu otomanii).

În capitală

Cunoaşteţi Ankara? Este cea mai întinsă capitală a unui stat european, deşi se află în Asia Mică. Are cam 2.500 de kilometri pătraţi. Bucureştiul are doar vreo 230. Imaginaţi-vă că Ankara ar avea formă pătrată. Atunci, un colţ ar fi în Vaslui, iar altul în Bârlad! Oraşul are peste trei milioane de locuitori şi aflu că mulţi oameni au nevoie zilnic de două ore de mers cu autobuzele pentru a ajunge la serviciu.
Până prin 1918, capitala Turciei a fost Constantinopolul. Apoi, eroul lor naţional, Mustafa Kemal, zis şi Tatăl turcilor, a luat puterea şi a schimbat ţara din temelii. A mutat capitala la Ankara, deci mai în interiorul ţării, a schimbat numele Constantinopolului în Istanbul, l-a demis pe sultan, a desfiinţat califatul, a introdus literele latine în scriere şi multe altele. A fost un om providenţial, după părerea mea. Dacă nu era el, Turcia era acum o ţară asiatică, de suprafaţă mai mică şi care probabil nu conta aşa de mult în lume.
Despre Ankara vă mai pot spune că acolo s-a dat în 1402 o mare bătălie între Baiazid Fulgerul, cel care zdrobise armatele Europei, şi Timur Lenk, marele şi crudul cuceritor din Asia. S-au înfruntat atunci cele mai bune două armate ale timpului. Deşi ienicerii lui Baiazid i-au provocat adversarului multe pierderi, în final, turcii au fost anihilaţi, iar Baiazid, luat prizonier. Timur a prădat apoi crunt Imperiul Otoman, aruncându-l pentru mai mulţi ani în anarhie şi război civil. Oamenii simpli din regiunile pârjolite au rămas traumatizaţi, dar imperiul a supravieţuit şi s-a extins, spre marea noastră bucurie…
Suntem transportaţi la Bilkent Hotel. E de 5 stele şi arată grozav. Camerele sunt mari şi bine dotate. Când am revenit în hol, m-am uitat la preţurile afişate pe perete. Costă 220 de euro camera dublă, dar au şi apartamente prezidenţiale de 800 de euro pe noapte. Îl întreb pe Semih dacă toate hotelurile sunt aşa. Zice că da, pentru că deşi Ankara nu este o importantă destinaţie turistică, sunt mulţi oameni de afaceri care vin acolo, hotelurile concurează în calitate, iar preţurile sunt pe măsură. După-amiază, ne plimbăm puţin în jurul hotelului. Noi suntem singurii pietoni, turcii merg cu maşina. Se pare că în Asia totul să măsoară în distanţe mari. Când ne-am întors din plimbare, l-am întrebat pe ghidul nostru dacă locul unde va avea loc concursul e departe de hotel. Am fost asiguraţi că nu, doar vreo şase kilometri…
Seara, este o şedinţă la care participă toţi liderii echipelor. Sunt acolo România, Bulgaria, Serbia, Albania, Grecia, Cipru, Muntenegru, Bosnia-Herţegovina, Macedonia, Republica Moldova, Turcia şi, în plus, în calitate de ţară invitată, Turkmenistan. Mai sunt şi alte ţări care în fiecare an trimit cereri să fie acceptate în concurs, dar degeaba. De exemplu, Slovenia, Ungaria, Croaţia. Ce chestie! Câte ţări se vor balcanice!
Şedinţa este scurtă şi are doar rolul de a ne cunoaşte. Apoi mergem în cameră, să ne odihnim. Deschid televizorul să urmăresc ştirile, deşi nu ştiu în limba turcă decât cuvintele bazar, baclava, bairam, peşcheş. Toate posturile pomenesc despre alegerile prezidenţiale de la ei, pentru că tocmai s-au închis urnele de vot şi un candidat de vreo 60 de ani a câştigat din primul tur. Semih m-a asigurat că el nu l-a votat pe acest domn şi ca el au făcut mulţi tineri. Parcă am mai văzut pe undeva lucrurile astea.

Deschiderea

A doua zi, e deschiderea oficială a concursului şi turcii sunt la înălţime, e un show pe cinste. Prezintă un tip care ştie meserie, e un animator versat. E şi muzică de fundal, ne simţim ca la galele MTV. Sunt prezente echipele din concurs, care se ridică în picioare pe rând. Ne ridicăm şi noi. Majoritatea echipelor au patru elevi în componenţă, dar Albania are doar doi. Guvernul albanez nu a dat niciun ban, aşa că delegaţia lor s-a deplasat pe banii proprii. Turcia are dreptul la opt elevi, pentru că este ţară gazdă. La sfârşitul festivităţii, câţiva dansatori urcă pe scenă şi îşi prezintă numărul. Dansurile şi muzica seamănă cu cele greceşti. Mişcările sunt simple, aşa că unii de pe scenă care sunt mai plinuţi nu au probleme să ţină ritmul. Dacă i-aş fi pus la nişte învârtite româneşti, cred că leşinau. Tuturor le-a plăcut deschiderea, că a fost scurtă şi densă.
După festivitate, este sesiunea de antrenament. Elevii se acomodează cu sistemele pe care vor lucra în cele două zile de concurs. Turcii sunt şi aici la înălţime, sala este bine amenajată, aşa că nu sunt probleme. Mergem înapoi la hotel şi ne relaxăm cu probleme de logică. Or fi pe gustul tuturor relaxări de acest gen? Nu mă pot abţine să vă zic şi vouă una dintre probleme, cu soluţie surprinzătoare şi simplă. Un călugăr ţine două tipuri de posturi. Primul post: nu mănâncă toată ziua (adică de la ora 0 la 24). Al doilea tip: nu doarme toată ziua. Când nu ţine niciun post, atunci fie doarme toată ziua, fie mănâncă toată ziua, pentru că nu poate să le facă pe ambele. Se mai ştie ceva: dacă nu mănâncă timp de trei zile consecutive, atunci călugărul moare. La fel, dacă nu doarme trei zile la rând, el moare La un moment dat, timp de două zile consecutive a ţinut ambele posturi, deci nici nu a mâncat, nici nu a dormit. Ce să facă a treia zi ca să nu moară? Poate că pentru unii este greu de urmărit enunţul problemei. Dar vă invit să daţi problema spre rezolvare adolescenţilor din familie. Dacă un tânăr ştie să o rezolve, atunci are aptitudini certe să ajungă un mare informatician. În continuare, o să vă scriu soluţia în paranteză. Dacă doriţi să o rezolvaţi fără ajutor, nu citiţi fraza care urmează. (Călugărul nu poate face nimic pentru că e deja mort; dacă a ţinut ambele posturi timp de două zile consecutive, atunci în ziua de dinaintea celor două nu putea decât eventual fie să mănânce toată ziua, fie să doarmă toată ziua, deci indiferent ce a făcut, unul dintre posturi l-a ţinut deja trei zile la rând.)
Ne întâlnim în holul hotelului cu moldovenii de peste Prut, fraţii noştri. Am impresia că au o anumită timiditate în a ne aborda, atât elevii, cât şi liderii. Cum ştiu că echipa României este mereu puternică, ei speră să obţină doar medalii de bronz. De altfel, tot mapamondul ne cunoaşte pentru că suntem pe locul 6 în lume într-un clasament al Olimpiadei Internaţionale de Informatică (IOI), realizat din cumularea rezultatelor din absolut toţi anii. Noi, o ţară mică, suntem întrecuţi numai de naţiuni mari, precum China, Rusia, SUA, Polonia şi Coreea de Sud. Ca un fapt divers, echipa SUA este aproape în fiecare an formată din trei chinezi, iar al patrulea pare fie polonez, fie evreu… La olimpiada balcanică, noi ne prezentăm anual cu echipa a doua, spre deosebire de ceilalţi, care vin cu aproape aceeaşi elevi care merg şi la Internaţională. Dar asta nu contează, nici faptul că avem anul acesta o echipă neexperimentată. Tot sus vom fi!
Seara, liderii echipelor merg la tradus enunţurile problemelor primei zile de concurs. Elevii sunt în carantină. În două ore, noi terminăm şi punem generoşi la dispoziţie traducerile şi fraţilor noştri de peste Prut. De fapt, surorilor pentru că lideri sunt două doamne care au ceva emoţii în a traduce din limba engleză. Ele ştiu mai bine rusă, dar Rusia nu e în Balcani. Mă rog, deocamdată… Întrucât celelalte delegaţii mai au mult de lucru, preşedintele comisiei de concurs e mirat cum de am terminat aşa de repede. Răspundem că am avut nevoie de două ore pentru că suntem cam obosiţi.

Concurs, spital şi bancuri

Dimineaţă, la ora 9.30, începe concursul. Liderii echipelor au posibilitatea să urmărească pe un ecran evoluţia live a clasamentului de-a lungul celor cinci ore de concurs. Pentru că avem mult timp de aşteptat, stăm de vorbă. Eu mă întreţin mai întâi cu Arnold, delegatul Albaniei, un student care, aşa cum am spus mai sus, a venit pe banii lui. E nemulţumit că guvernul lor nu alocă nici măcar o sumă modică pentru transportul elevilor la concursurile internaţionale. Nici la IOI nu au putut merge. Indiferenţa autorităţilor – crede el – este cauza principală pentru care Albania nu a luat niciodată vreo medalie la concursurile internaţionale de informatică.
Se alătură discuţiei Merdan, liderul din Turkmenistan, un tip volubil şi foarte amuzant. Discuţiile deviază spre capitolul dictatori. Merdan ştie de Ceauşescu (căruia îi spune Ceauşesu, pentru că – am remarcat eu – limbile asiatice nu par să aibă consoane alăturate în cuvinte) şi ţine neapărat să-mi povestească despre revoluţia română. Istoria lui este foarte scurtă: „Ceauşesu a făcut miting, un tip a aruncat cu pancarda pe jos, o femeie s-a speriat şi a ţipat, Ceauşesu şi-a trimis oamenii să-i pedepsească. Apoi l-aţi împuşcat”. Şi râde de se prăpădeşte. Râd şi eu, amuzat de istoria lapidară, apoi îl corectez. Nu era vorba de o pancardă, ci de o petardă. Şi nu l-am împuşcat noi, ci propriii oameni.
Vine rândul albanezului să povestească de perioada când la conducerea ţării sale era Enver Hodja. El a avut norocul să nu prindă acele vremuri, dar bunicul lui i-a povestit că îi era frică să spună ceva de rău despre regim chiar şi soţiei, că risca să fie împuşcat. Merdan zice că la el în ţară e şi acum unul care face pe dictatorul şi că nu e bine să vorbeşti de rău regimul, că ai probleme. Eu mă mir că vorbeşte aşa de deschis despre asta şi mai ales că a putut ieşi din ţară. Îi explic că, în vremea lui „Ceauşesu”, noi nu puteam pleca peste hotare. Arnold plusează şi zice că în Albania nici să-ţi părăseşti localitatea fără aprobare nu puteai. Cădem de acord că dictatorul turkmen este doar pe jumătate dictator, dar când mai auzim că de fapt nu e permis să-l vorbeşti de rău pe preşedinte în şcoli şi alte locuri publice, concluzionăm că e de fapt doar pe sfert dictator. Dacă adăugăm că Turkmenistanul are una dintre cele mai mari creşteri economice de la nivel mondial, ne dezumflăm de tot. Se poate spune că face de râs tagma dictatorilor!
Trecem apoi la istorii mai vechi. Discutăm de Dracula, că e cunoscut peste tot în lume. Merdan a auzit că Dracula a tras în ţeapă mai ales turci. Nu mulţi, îi spun, lotul complet nu număra decât vreo sută de mii. Merdan ţine să afle tehnica tragerii în ţeapă şi cum a murit Dracula. Îi descriu destul de bine „blânda” metodă şi subliniez faptul că fericitul care lua ţeapă la propriu nu murea chiar imediat. Cât despre moartea lui Dracula, cine a zis că e mort? Poate că trăieşte, şi acum e dictator în Turkmenistan…
Pentru că timpul alocat primei zile de concurs e pe terminate, încheiem dialogul nostru în trei, căzând de acord că am avut o conversaţie grozavă.
Băieţii ies din sala de concurs. După prima probă, Mihai Andreescu e pe locul doi, deci medaliat cu aur, iar ceilalţi trei băieţi sunt pe locurile de argint. Nouă, profesorilor, ni se pare că până acum e foarte bine, dar, ca de obicei, elevilor li se pare contrariul. Nu sunt mulţumiţi nici de subiecte (cam grele!) şi nici de evoluţia proprie. Aşa e la fiecare concurs internaţional. Mulţi concurenţi sunt fericiţi dacă sunt pe un loc de medalie, ai noştri strâmbă din nas. Şi gândiţi-vă că trei dintre băieţi sunt debutanţi!
Radu ne anunţă că se simte rău. Printre altele, are temperatură mare şi asta nu e bine. Decidem să mergem la un doctor. L-am însoţit la spital eu şi doi angajaţi ai hotelului. Am ocazia astfel să văd cum se prezintă secţia de urgenţă a unui spital de stat din capitala Turciei. Intrăm într-un salon larg, unde era destul de multă lume. Toţi stăteau pe scaune, aşteptând să fie chemaţi în faţa unui ghişeu deschis. Am trecut prin câteva săli de urgenţă din spitalele româneşti, unde ai două opţiuni: fie stai sprijinit de zid aşteptând să se deschidă o uşă ca să te faci remarcat, fie te duci în sala de aşteptare şi nu te bagă nimeni în seamă. Cei care proiectează spitalele româneşti nu prea realizează că, dacă eşti bolnav, există multe şanse să nu poţi sta în picioare. În Turcia e altfel. Am văzut cât de rapid sunt expediaţi oamenii la diverse secţii.
Noi am fost conduşi într-un mic cabinet, unde i s-au făcut lui Radu câteva teste, apoi, pentru că avea temperatură, a ajuns într-o sală mărişoară, cu multe fotolii. Acolo, mulţi oameni stăteau cu câte o perfuzie în venă. La fel i s-a întâmplat şi lui Radu. S-a aşezat, a făcut o perfuzie cu paracetamol şi alte două cu ceva pe care scria sodiu. I s-au recoltat probe de sânge şi apoi am trecut în sala de aşteptare. Acolo erau deja cu totul alte persoane. Cei mai mulţi pe care-i văzusem acolo iniţial fuseseră deja rezolvaţi cumva, că nu mai erau acolo. Până să vină rezultatele la sânge, lui Radu i-a trecut temperatura, aşa că ne-am liniştit. Nu e nimic grav.
Când am ajuns înapoi la hotel, era deja seară şi minunatele noastre gazde ne-au invitat la o cină festivă. Eu nu pierd prilejul şi fotografiez tot, inclusiv felurile de mâncare servite: Hors D’oeuvres, Hummus with Oriental Rice, Tandoori Lamb with Oriental Rice and Broccoli, Baclava. Aţi înţeles ceva? Eu doar pe jumătate. La un moment dat, apar pe scenă o formaţie şi o solistă şi începe gălăgia. Acolo este obiceiul de la noi: muzica să fie dată aşa de tare, încât nimeni să nu mai poată vorbi. La un moment dat, gazdele ne invită la un fel de horă, aşa că mă prind şi eu. E simplu dansul, un fel de doi paşi înainte şi unul înapoi, aşa că nu pierd prilejul să mă încurc de o sută de ori şi să stric hora. Turcii au muzica şi dansul lente, ca ale grecilor, aşa că dansatorii nu obosesc. Ce-ar fi făcut dacă trecea la microfon Sofia Vicoveanca?
Când ne aşezăm iar pe scaune, băieţii noştri se apucă să-i spună lui Semih bancuri. E amuzant să-l vezi pe ghidul nostru făcând feţe-feţe. Unele bancuri nu le înţelege, altele nici nu cred că vrea să le audă. Mai târziu, după petrecere, Semih vine la mine să-i explic câteva dintre poantele de care nu s-a prins. La vreo două zile după acest eveniment, le-am spus băieţilor noştri că Semih nu a înţeles câteva bancuri de-ale lor. A intervenit Mihai Gheorghe. El a fost şi la Olimpiada Internaţională de anul acesta, din Taiwan. Povesteşte că acolo s-a nimerit ca echipa României să aibă ca ghid o fată care era tocilara clasei, o timidă care abia şoptea un „Hello!” anemic. Şi ei, băieţii din România, i-au spus bancuri pe care la început nu le-a înţeles, dar după câteva zile râdea cu gura până la urechi. Îl citez pe Mihai: „S-a dat fata pe brazdă!” Cum au puterea românii să schimbe oamenii! Mă şi gândesc ce faţă vor face colegii fetei când vor vedea că s-a schimbat.
I-am şi întrebat pe băieţi, cu altă ocazie, dacă e ceva ce le place în mod deosebit în România. Mi-au spus că libertatea totală de la noi. Au fost deja în mai multe ţări, inclusiv în SUA, şi s-au săturat să se scuze mereu pentru orice. La noi e într-adevăr altfel. Chiar şi Semih mi-a spus odată că e cumva contrariat de prietenia dintre Radu şi Tudor. Par că se insultă unul pe celălalt, îşi fac mici farse şi râd, dar relaţia lor pe ansamblu arată că de fapt sunt cei mai buni prieteni. I-am răspuns că aşa sunt mulţi adolescenţi români. M-a amuzat să observ cum un tânăr de 21 de ani, cum e Semih, nu-i înţelege de multe ori pe tinerii români de aproximativ aceeaşi vârstă cu el. Îmi amintesc şi cum, într-o altă zi, le explica băieţilor noştri de ce nu mănâncă musulmanii carne de porc: pentru că e un animal murdar, mănâncă de toate etc. Le ţinea un fel de predică, parcă încercând să-i convingă să nu mai mănânce nici ei. Băieţii l-au ascultat serios, apoi i-au replicat: carnea de porc e cea mai bună, o fleică de porc combate stresul pentru o lungă perioadă, eşti fraier că nu încerci şi tu. Şi Semih s-a lăsat păgubaş cu predicile.

Artă, mâncare şi economie

Ziua următoare este destinată excursiei. Mergem, după micul dejun, cu autocarele prin oraş. Vizităm muzeul civilizaţiilor care au trăit în Podişul Anatolia. Acolo mi-au plăcut cel mai mult tăbliţele cu inscripţii hitite şi cele câteva bijuterii din legendara cetate Troia. De fapt, mi-a mai plăcut ceva: oriunde am fost, inclusiv în acest muzeu, am avut voie să facem poze gratis, e adevărat că fără blitz. La noi, ori e cu mulţi bani, ori e strict interzis.
Am fost apoi la Muzeul de Artă şi Sculptură, care are în faţă statuia unui celebru pictor de la ei, Ibrahim Calli (1882-1960). Picturile dinăuntru nu prea m-au impresionat, dar, într-adevăr, cele ale lui Calli le depăşeau pe toate celelalte. Asta este cel puţin părerea mea de amator. Am trecut apoi şi pe la casa memorială a lui Mehmet Akif, un mare poet naţional. El a compus versurile imnului Turciei, Marşul Independenţei. Semih, ghidul nostru mereu serios, îmi spune povestea compunerii acestui marş. S-a organizat un concurs cu un premiu mare, care putea fi câştigat de cel care scria cel mai frumos poem. Akif s-a retras din concurs, spunând că el nu compune pe bani, dar până la urmă a participat, a câştigat, iar premiul l-a donat.
Mergem la masă la un restaurant din oraş. România are o masă separată la care stăm toţi şase, plus ghidul. Pe o scândură lungă este aşezată o lipie de vreun metru, poate mai mult, iar peste lipie este adus, pe un fel de sabie, un kebab lung. Noi încercăm să tăiem lipia cu un cuţit – că, de!, aşa e civilizat – dar Semih ne sare în ajutor şi rupe cu mâna. Kebab-ul e foarte bun, aşa că este consumat integral. Ni se aduc şi băuturi răcoritoare. Eu aleg un suc care nu înţeleg din ce e făcut, scrie numai în turceşte. Semih zice că e din „cartofi vineţi” şi până la urmă deducem că ar fi sfeclă roşie. Îl gust şi parcă e zeamă de varză murată, aşa că renunţ să-l mai beau. L-a consumat integral colegul meu, Zoli.
Nu avem vreme de siestă pentru că mergem la vechea cetate a Ankarei. Urcăm voiniceşte şi ne plimbăm pe ziduri. Peisajul este fabulos, facem poze, dar avem grijă. Zidurile sunt înalte, unele sunt şi înguste, dar nu au bare de protecţie. Dacă te împiedici, cazi cel puţin zece metri şi nu pe moale! Cetatea Ankarei a fost construită iniţial de tribul galaţilor (din neamul celţilor), apoi bizantinii şi seleucizii au adăugat ceva, apoi au preluat-o turcii şi nu ştiu dacă au mai construit şi ei. De sus se vede o parte a oraşului plină de case vechi, iar în mijloc se ridică şi se vor mai ridica blocuri noi în care – aflăm noi – vor fi mutaţi toţi cei care locuiesc în case. Modernizarea se vede de altfel peste tot în capitală, vin din ce în ce mai mulţi oameni atraşi probabil de slujbe plătite mai bine. Am aflat că majoritatea tinerilor turci aleg să rămână acasă decât să plece prin străinătate. E o mare diferenţă faţă de ce se petrece la noi.
O altă diferenţă dintre noi şi turci este că la ei guvernul încurajează familiile să aibă cel puţin trei copii şi acest lucru se şi întâmplă, deşi cică nu există ajutoare de stat pentru asta. La noi nici cu bani nu mai fac românii copii. Având în vedere că economia Turciei este pe locul 18 în lume (salariul minim la ei este de 900 de lire turceşti, aproximativ 320 de euro) şi că guvernul lor are ca ţintă locul 10 mondial, se pare că meciul economic şi demografic dintre turci şi noi e clar câştigat de ei.
Ajungem la hotel la cină şi apoi mergem din nou la treabă. Profesorii trebuie să traducă subiectele pentru a doua zi de concurs, iar elevii merg la odihnă.

Medalii, comerţ şi o nuntă

Nu intenţionez să plictisesc cititorii şi să vin cu amănunte strict legate de informatică şi de problemele pe care trebuie să le rezolve elevii la concursurile internaţionale. Ţin doar să vă spun că nu orice elev are capacitatea intelectuală şi tăria să ajungă aşa de sus. Nu contenesc să mă mir cum aceşti elevi, majoritatea băieţi, sunt în stare să reziste cu succes la presiunea probelor de departajare pe care le susţin la reuniunea loturilor româneşti de informatică, la dificultatea subiectelor pe care le au de rezolvat ca să ajungă între primii opt din ţară. Aceştia sunt cei care ajung la concursuri internaţionale şi iau de obicei şi o medalie acolo. Foarte rar s-a întâmplat ca un elev român să rateze medaliile.
Vor primi un premiu de la guvernul mândru de reuşita lor, vor avea şi o bursă pe un an şi gata. Un fotbalist care dă un gol e mult mai popular şi ziarele îl vor ridica în slăvi, publicând multe zile la rând poze cu „eroul” din toate unghiurile posibile. De banii pe care-i câştigă, nu mai vorbesc. Am văzut însă recent o ştire la teve despre reuşita elevilor noştri (o medalie de aur şi trei de argint) de la balcaniada de informatică de la care tocmai ne-am întors. Imaginile date erau de la un concurs de fizică. Nici nu s-au obosit redactorii ştirii să caute o imagine cu băieţii. Puteau veni la aeroport să tragă măcar câteva cadre. Partea cea mai rea însă abia acum vine. Elevii români de top pleacă să lucreze la marile firme de software din lume, unde vor fi plătiţi extrem de bine şi unde au oportunităţi mari de afirmare în carieră. Ţara noastră nu mai beneficiază deci de aportul acestor minţi strălucite, iar companiile care profită din plin de creierele lor nici măcar nu se gândesc vreodată să finanţeze olimpiadele româneşti de informatică, nici reuniunea loturilor restrânse de informatică.
Pentru că ştim sigur după rezultate că avem o medalie de aur şi trei de argint, noi putem să ne relaxăm în sfârşit. Băieţii din Basarabia stau însă ca pe ghimpi. Nici nu ştiu dacă vor lua măcar un bronz, sunt la limită. În final însă, au parte de o mare bucurie, sunt trei elevi care vor primi bronzul, asta pentru că s-a decis ca ultimul loc medaliat să fie puţin mai jos. Ultima medalie de bronz este a unei eleve din Albania. Este prima lor medalie internaţională şi se speră ca astfel ministerul învăţământului de la ei să fie sensibilizat. E greu să creşti în valoare când nu eşti ajutat de ai tăi.
Trebuie să vă spun că la concursurile internaţionale de informatică, dintre cei care sunt medaliaţi, a şasea parte iau aurul, două şesimi iau argintul şi restul bronzul. La balcaniadă s-au mai acordat câteva medalii de bronz în plus, adică s-a călcat puţin peste regulament (la olimpiada internaţională nu se întâmplă asta niciodată), dar eu nu cred că a fost balcanism, ci înţelepciune.
Gazdele noastre minunate ne-au mai pregătit o surpriză în următoarea zi: o excursie în regiunea Cappadoccia, din centrul Turciei. Aşa că la ora şapte fix suntem toţi în autocare şi facem un drum de vreo patru-cinci ore până acolo. Pe drum, ne oprim la Lacul Sărat, unde facem poze. Sare vedem din belşug, apă însă nu e deloc. Lacul are peste 1.600 de kilometri pătraţi. Ghizii ne-au anunţat că nivelul maxim al apei nu depăşeşte niciodată doi metri.
Pentru că suntem în zona aridă a Turciei, avem parte pe drum de cam acelaşi peisaj. Dealuri sterpe, nici măcar iarbă nu creşte. Din loc în loc, se vede câte un copac sau ceva smocuri de iarbă. E cald afară, dar în fiecare autocar se află câte un domn care serveşte lumea cu apă rece şi răcoritoare. Avem şi aer condiţionat. Parcă am fi în avion. Ne simţim boieri.
Mai facem o oprire ca să vizităm Oraşul Subteran Kaymakli, un loc unde odinioară se adăposteau câteva mii de oameni, creştini. Peste ei au venit otomanii şi au trebuit să plece sau să moară. Acum, singurul element creştin de acolo pe care l-am reperat este o biserică săpată în stâncă. Peisajele sunt spectaculoase pentru că roca este de origine vulcanică (din câte am înţeles eu) şi s-au modelat în timp forme unice de stânci. Am aflat că abia prin anii optzeci ai secolului XX a început să înflorească turismul în zonă. Multe dintre grote sunt acum hoteluri şi cică nu sunt ieftine. Turişti erau destul de mulţi.
După ce am vizitat o mulţime de peşteri, am trecut şi pe la bazarul local. Acolo, un turc purtând fesul lor tradiţional vindea cu 5 lire îngheţată, una extrem de ciudată. Am fost asigurat de ghidul nostru că o bucată mare din acea îngheţată este capabilă să susţină greutatea unei maşini. Turcul era pus pe spectacol şi toată lumea din jurul lui se amuza, ceea ce a însemnat, evident, încasări bune. Am vizitat apoi casa unui meşter olar, care ne-a demonstrat cum lucrează. Apoi am fost invitaţi să vedem un muzeu al obiectelor de lut realizate. Expoziţia era pur şi simplu fabuloasă. Puteam şi cumpăra de acolo, dar preţurile erau extrem de mari, chiar dacă ni s-a garantat că putem face achiziţii la jumătate de preţ.
Am urcat iar în autocare şi am ajuns într-o altă parte a Cappadocciei, unde stâncile arătau şi mai ciudat. Li se spunea ciuperci pentru că, având două tipuri de rocă, una mai rezistentă decât cealaltă, s-au erodat inegal. Am rezistat eroic plimbându-ne vreo oră prin zonă, apoi, după o cină interesantă la un restaurant construit sub munte, am urcat în autocare.
Puţin după miezul nopţii, am ajuns la hotel. Efortul zilei şi clima deşertică şi-au spus cuvântul asupra noastră. Durerile de cap şi de alte binecuvântări de acest gen au fost la ordinea zilei sau, mai bine zis, a nopţii. Am avut parte înainte de culcare de zgomotul unei nunţi organizate la hotel. Mesele erau aşezate în jurul piscinei luminate, o imagine extrem de atrăgătoare. Sunt însă sigur că nunta a costat enorm şi că puţini şi-o permit. Sau poate nu, pentru că în următoarele două nopţi au mai fost organizate nunţi. Să nu credeţi că ne-au deranjat de la somn. În primul rând că eram frânţi şi în al doilea rând o nuntă în Turcia nu ţine până dimineaţă, ci numai până pe la unu noaptea. Aşa am remarcat eu şi aşa mi-a spus şi Semih, ghidul nostru.

Finalul

Este sâmbătă şi e ultima zi de balcaniadă. E festivitatea de premiere şi de închidere. Acelaşi tip care a prezentat deschiderea e în scenă. Din nou mă simt ca la galele MTV, muzica însoţeşte premianţii pe scenă. Deşi organizatorii ne anunţaseră că nu sunt binevenite drapelele naţionale pe scenă, aproape toate echipajele au adus unul. Balcanismul se simte!
Poate că vă întrebaţi de ce există o asemenea restricţie. Şi eu m-am întrebat şi poate că nu aş fi avut un răspuns dacă nu aş fi auzit de obiecţiile delegaţiei greceşti, care avea ceva de comentat legat de Macedonia. În mod oficial, la olimpiada internaţională de informatică, dar şi la olimpiadele şi competiţiile sportive, ţara se numeşte Republica Macedonia (prescurtat este Macedonia FYR, adică Fosta Republică Yugoslavă a Macedoniei). Grecii sunt foarte sensibili la asta pentru că au şi ei regiunea istorică a Macedoniei (unde a fost rege Alexandru cel Mare) şi se tem ca nu cumva Republica Macedonia să aibă revendicări teritoriale.
Revin la festivitate, care a fost plăcută şi concisă, cu toţii ne-am simţit bine. Facem o mulţime de poze ca să avem cu ce ne lăuda pe reţelele de socializare.
Pot să vă spun că nu există în acest moment o altă ţară din Balcani care să fie capabilă de o asemenea organizare. M-am interesat şi mai multe surse mi-au spus că s-au cheltuit între 80.000 şi 150.000 de euro. Aş fi tentat să înclin spre suma superioară. La anul, balcaniada va fi în Bulgaria, vor urma Cipru, Republica Moldova, Albania. Apoi, cine ştie, poate că, dacă acceptăm SUA în concurs…
Mă credeţi că abia am aşteptat să ajung acasă în România? După opt zile de vorbit în engleză, pur şi simplu mi-a fost dor să aud în jur numai româneşte.

*** Va invitam sa ne sustineti munca în favoarea vasluienilor cu un LIKE si un SHARE pentru pagina de facebook www.facebook.com/www.vasluionline.ro ***

Related posts:

Sursa: obiectivvaslui.ro

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*


*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>